Imi amintesc
cum în fiecare seară tata ne citea poveşti înainte de
culcare. Cărtile acelea groase, cu mult scris şi fără poze mi se păreau, pe la
4-6 ani, ceva deopotrivă fascinant şi de neînteles.
Cum de pot oamenii mari să vadă o lume atât de minunată în acele lungi şiruri
de "scălămbăieli" negre? Cum de Nils Holgersson, de la televizor, prindea în
fiecare seară viaţă atunci când cartea cu coperti groase şi galbene era în
mana tatălui meu, dar în mâna mea era doar grea şi dureroasă, dacă o scăpam pe
picioare? Imi imaginam că trebuie să fie la mijloc un pic de magie şi un limbaj
secret al oamenilor mari.








