Imi amintesc
cum în fiecare seară tata ne citea poveşti înainte de
culcare. Cărtile acelea groase, cu mult scris şi fără poze mi se păreau, pe la
4-6 ani, ceva deopotrivă fascinant şi de neînteles.
Cum de pot oamenii mari să vadă o lume atât de minunată în acele lungi şiruri
de "scălămbăieli" negre? Cum de Nils Holgersson, de la televizor, prindea în
fiecare seară viaţă atunci când cartea cu coperti groase şi galbene era în
mana tatălui meu, dar în mâna mea era doar grea şi dureroasă, dacă o scăpam pe
picioare? Imi imaginam că trebuie să fie la mijloc un pic de magie şi un limbaj
secret al oamenilor mari.
N-a trecut
mult până să imi pun ambiţia la lucru şi să aflu tainele limbajului secret;
ce-i drept, m-a ajutat şi varsta, căci cam în aceeaşi perioadă am început şi şcoala.
Usor, usor cărticelele cu poveşti n-au mai fost o provocare, ci o poartă
dincolo de care personajele prindeau viaţă, iar alături de ele realitatea mea
devenea tot mai bogată în culori şi întelesuri.
Mai apoi,
pozele au fost înlocuite de tot mai multe "şiruri lungi de scălămbăieli",
iar printre randuri m-am maturizat alături de personaje mai mult sau mai puţin
de vârsta mea.
Imi amintesc
şi acum biblioteca din sufragerie de unde mi-am ales singură primele cărţi: Elevul Dima dintr-a 7ea şi Jane
Eyre. Mi-au fost dragi de la prima pagină şi mi-au rămas în suflet. Probabil că, datorită
lor ma bucur de fiecare dată sa descopăr cărti noi şi în special cărti de beletristică, care să imi ofere nopti nedormite şi suspine când întorc
şi cea din urmă pagină.
No comments:
Post a Comment