Gustul Franței din bucătăria de acasă: Soupe d’oignons aux Halles

Legume asigurate de Băcănia Tei

Știți ce îmi lipseste cel mai mult din călătorii, pe lângă vibe-ul orașelor, entuziasmul descoperirii unor locuri noi și poveștile din spatele lor? Ei bine - gustul. Gusutul experientelor culinare aparte, gastronomia locala, preparatele ce rămân în memoria papilelor gustative și care, într-un mod neașteptat, de conectează fix în mijlocul lor, fie ca este vorba despre un mic bistro parizian servind un croissant aburind la micul dejun sau în mijlocul unei berării din Munchen ce freamătă de forfota urmașilor lui Hans cu halbe gulerate în mână, sau poate într-o mica tavernă grecească ascultându-l pe Zorba acompaniat de valurile care se sparg de țărm. Perioada pe care toți o traversăm, cu pandemie, izolare și grijă de a nu ne îmbolnavi, noi sau cei din jurul nostru, parcă ne-a răpit această bucurie - călătoriile nu mai sunt la fel, orașele parcă nu mai sunt la fel și nici ieșirile la restaurant parcă nu mai sunt aceleași. 

Salon de thé la mine acasă

Sursa: favi.ro

Să ridice mâna toți cei care, de la începutul pandemiei și-au reconfigurat spațiul locativ, câți dintre voi au redecorat, reamenajat astfel încât casa sau apartamentul să redevină rapid și birou de corporație sau sală de conferințe, și sală de clasă, și loc de joacă pentru cei mici și câte și mai câte. 

 

Nu știu despre voi, dar eu sigur am ridicat mâna și din martie și până nu de mult am văzut cum spațiul meu personal este ușor-ușor înghițit de noile funcționalități. La un moment dat am zis însă STOP - vreau un colțișor care să rămână al meu, în care să mă pot refugia, în care să mă relaxez, să mă regăsesc, să pot citi și savura o cească de ceai fierbinte sau ciocolată caldă privind razele soarelui cum se ițesc printre nori la răsărit sau cum ploaia bate în fereastră și vântul smotocește frunzele ruginii ale toamnei.

Colțișorul meu trebuia să îmbine toate acele lucruri care îmi plac și la care cumva, în contextul actual nu mai avea acces. Ingredientele cheie: confort și căldură, călătorii, ceai și invitație la visare. 

 

Aniversarea de cristal sau 15 ani de casă nouă

Traim o perioadă ciudată rău și foarte provocatoare pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, de job, de pasiuni; și nu știu cum a fost la voi, dar parcă în perioada asta mi-am dorit mai mult și mai tare să petrec timp alături de familie. Să fi fost restricțiile de vină, sau poate sentimentul acela de siguranță pe care ți-l dă casa părintească...nu știu să vă spun, dar cert este că am căutat permanent nu doar motive de vizită la ai mei, dar și motive de sărbătoare în formulă extinsă. Am simțit mai mult nevoia să ne bucuram de o masă de duminică în familie, de activități prin curte sau prin bucătările împreună cu mama, de momente din acelea când grijile săptămânii sunt lăsate de-o parte, ne strângem în jurul mesei și depănăm povești (pe care le-am auzit de sute de ori) dar de care încă nu ne-am săturat. Și cum reuniunea nu e reuniune dacă nu are și un motiv de sărbătoare cu bucurie am constatat ca anul acesta se împlinesc 15 ani de când am părăsit apartamentul copilăriei mele, de la etajul 2 din Drumul Taberei și ne-am mutat la casă.

O astfel de mutare e o schimbare majora pentru orice familie, iar faptul că acolo nu te mai poți întoarce, nici măcar în vizită, a fost cu adevărat o provocare, iar demersul în sine o adevărată experientă, presărată cu mute vizite pe șantierul noii case, cu planuri despre cum o să arate "camera mea" (aici e de mentionat că treceam de la a împărți camera cu fratele meu, la didamai garsoniera personală) și cunoașterea vechilor și noilor vecini. E adevărat ce se spune că niciodată nu ajungi să întâlnești mai multi și mai des vecinii decât atunci când de muți.

Așadar una din mesele familiare de duminică s-a transformat în celebrarea a 15 ani de casă nouă. Prilej să ne aducem aminte toată târășenia, în diferite perspective. Sursă de amuzament, de melancolie, dar și de evaluare la rece - ce-am visat, ce-am pus în practică și ce am face altfel dacă am lua-o de la capăt.

Filme, amintiri din copilărie și draperii

De câte ori de la începutul pandemiei ați auzit sau ați adresat întrebarea: Ce film nou/bun ai mai văzut/ îmi recomanzi? Nu știu cum e la voi, dar recunosc că noi am devorat la propriu "biblioteca" Netflix, ne-am updatat cu filmele apărute în ultimii ani...și odată cu epuizarea acestora am lansat o provocare în cercul restrâns de prieteni - revizionarea filmelor care ne-au marcat diferite etape ale vieții. Cea mai super idee a sezonului! Nu doar ca ne-am asigurat programult de vizionare pentru multe - multe seri, dar am și rememorat multe momente dragi, amuzante și a fost punctul de start pentru o groză de discuții. Dacă prima noastră întâlnire o legăm inevitabil de "Terapie de cuplu" (Hope Springs, din 2012), fiind filmul pe care l-am vizionat atunci, împreună (coincidentă sau nu), filmele care ne-au marcat copilăria sunt ușor diferite. Dacă în cazul lui seriile cu Arnold și Stolone sunt de căpătâi, pentru mine primul gând a fost la Sunetul Muzicii, povestea tinerei călugărițe ajunsă guvernantă a copiilor căpitalnului von Trapp și toate aventurile și povestea de dragoste care a urmat.

Astăzi nu e un dat, e un dar. Mâine cum e?

Perioada pe care am traversat-o în ultimele luni și care încă nu a luat sfârșit ne-a făcut, pe cei mai mulți dintre noi să ne gândim mai mult, mai cu atenție la ziua de mâine, să fim mai prudenți la deciziile pe care le luam astăzi și care mâine se întorc inevitabil asemeni unui bumerang; să ne bucuram de cei din jurul nostru, să construim și întreținem relațiile care ne hrănesc sufletul și să nu-l mai luam pe astăzi ca pe un dat, ci să îl apreciem ca pe un dar.

Ultimele luni au fost timp de reflecție la ceea ce suntem și care ne sunt valorile, au fost răgaz să ne descotorosim de fațade și să dăm mai mult sens nouă. Să ne recalibrăm busola interioară, să pune stop și să o luam de la capăt mai proaspeți, mai încrezători, cu o atitudine de învingători, încă de când am păsit afară - pentru că fiecare zi e o luptă câștigată.

7 piese esențiale pentru o toamnă cât un an

Look de toamnă la o cească de ceai

Îmi place să îmi încep ziua cu o cafea fierbinte cu mult lapte, privind pe geam; și asta indiferent de vreme. E momentul meu în care încerc să adun toată energia și vibe-ul pozitiv din univers pentru încă o zi în fața laptop-ului, între call-uri și mailuri și telefoane și multă agitație, cu toate că nu părăsesc perimetrul canapelei. 

Într-o astfel de dimineață m-am trezit întrebându-mă: E toamnă?! Deja? ... Că a fost un an atipic știm cu toții. Că lunile au trecut una după alta și din iarnă mai mai că am sărit direct în toamna, fără să ne fi bucurat de frumusețea fiecarui sezon e din nou un gând care pe mine mă cam întristează. Suspin oarecum după plimbări pe sub pomii înfloriți, după ziele lungi de vară, după adierea rece a brizei și muzica valurilor, după o înghețată cu prietenii la o terasă...

Și cum toamna se arată (deocamdată) blândă și îngăduitoare mai că-mi vine să recuperez acum toate lunile și experiențele pierdute, să-mi iau rucsăcelul pe umăr și să pornesc la drum în căutarea și regăsirea anotimpurilor de altă dată (adică cel puțin a celor de anul trecut): să fie și primăvară pastel, și vară solară și vibrantă și bineînțeles toamnă pasională și sentimentală. Dar cum să le combini pe toate fără să pară că am scăpat de la circ? Cu măsură și cu stil. Și cum 7 e o cifră magică, iar sezonul acesta avem nevoie de praf de zâne ca să îl facem de neuitat, iată 7 piese esențiale pentru o toamnă cât un an (și valabile și pentru multe toamne de acum încolo).

O nouă provocare într-un an provocator - SuperBlog 2020

Se pot spune multe despre anul 2020, dar nu că a fost unul lipsit de provocări. Ceea ce părea un an cu o simbolistică aparte, un început de decadă, un an rotund, un nou început... s-a transformat într-o cursă nebună pentru lucrurile pe care până acum le consideram garantate pe viață - libertatea de mișcare, libertatea de socializare, uneori chiar și sănătatea proprie și a celor din jur. Unde mai pui că acasă a devenit dintr-o dată și birou, și spațiu de relaxare, și sală de cinema și câte și mai câte - universul cu care eram obișnuiți s-a restrans la un spațiu extrem de mic și ne-a ajutat sa vedem detaliile care contează și să învățam să apreciem ceea ce până acum consideram a fi firesc.

Raftul de calatorie (28): Femeia cu chimono alb (autor: Ana Johns)

Sursa foto

Iremediabil îndragostită de Japonia visez cu ochii deschisi la prima întâlnire adevărată, palpabila dintre mine și ea. Îmi imaginez că are sa fie primăvara, când cireșii sunt în floare, când aerul este de-a dreptul îmbătat de parfumul lor, când toata lumea practică hanami (adică admiratul florilor de cireși); mă văd mergând spre templele stravechi cu portile lor infininte de un roșu aprins; visez la rânduri întregi de kimonouri mătăsoase, multicolore și încărcate de însemnatate, la coafuri delicate și cocuri timide, dar voluminoase ce scot în evidentă trasaturile fine indiferent de vârstă.

Nu știu cum și când am ajuns să mă îndrăgostesc de Japonia, dar fiecare volum de beletristică plasat pe aceste meleaguri mă face să mă simt din ce în ce mai aproape de acest tărâm de poveste. Japonia e parcă rupta dintr-o lume de basm, cu note puternice arhaice, cu tradiții ce sunt transmise din generație în generație, cu o istorie tumultoasă, cu reguli și ierarhii de neîncălcat și cu o cutuma care nouă, europenilor, ne este de multe ori inaccesibilă, dură și uneori inpardonabila.