Bulgaria (1) - Cap Kaliakra

La doar 50 de km de Vama Veche, dincolo de granita cu Bulgaria va asteapta Capul Kaliakra, cu stancile sale rosiatice si marea in zeci de nuante de albastru aproape ireale, cu ruinele medievale si un peisaj de poveste. E o oprire pe care merita sa o faceti daca sunteti in drum spre litorarul bulgaresc sau v-ati plictisit de stat la plaja si vreti o schimbare de decor. 

Punctul central, pe langa vederea fantastica spre mare, sunt ruinele cetati dacice Tirizis, cucerita si distrusa de turci in secolul al XV-lea. Poarta centrala a fost reconstruita si constituie intrarea in situl arheologic. O veti gasi usor, nu numai dupa aspectul impunator, dar si dupa melodiile cantate la acordeon, la umbra zidurilor de un localnic (eu l-am gasit acolo de fiecare data cand am vizitat Kaliakra: 2011, 2013, 2016). Odata ce treci dincolo de poarta, urmand drumul pietruit pot fi observate urmele unei biserici, ale sistemului de canalizare, ale resedintelor, ale bailor, si alte cateva urme de cladiri ale fostei cetati dacice, marcate prin mici panouri informative.

Takumi - coltisorul japonez din Bucuresti

Ultimele carti pe care le-am citit surprind Japonia in diferite perioade istorice, dar fie ca este vorba despre Japonia secolului XIX din Ultima concubina, fie de cea de dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial descrisa in Vechiul Oras Imperial sau de Japonia moderna din Imparateasa, toate surprind caracterul traditionalist, plin de simbolistica al acestei tari. Rigoarea cu care fiecare obicei este indeplinit (de la ceremonia ceaiului la ofrandele aduse zeilor in templu, la machiajul gheiselor sau chiar simpla imbracare a chimonoului) sau atentia si multitudinea de intelesuri ascunse pe care fiecare tesatura, pictura sau caligrafie o inglobeaza, m-au determinat sa incerc sa aflu cat mai mult despre cultura nipona. Si, cu toate ca experientele mele de calatorie de pana acum s-au rezumat la teritoriul european, prin intermediul fiecarui capitol din cartile amintite, am mai facut un pas spre Japonia florilor de cires si a atingerii de matase. Cu siguranta ca Japonia zilelor noastre este mult tehnologizata si poate imaginea surprinsa in cele trei romane nu mai are prea mult a face cu realitatea cotidiana, dar cu toate acestea cred in continuare ca rafinamentul si delicatetea unor astfel de traditii si simboluri nu pot fi date uitari, chiar si in fata celei mai avansate tehnologii.

Asa ca mare a fost bucuria sa aflu ca saptamana trecuta s-a deschis in Bucuresti primul magazin japonez, cu rafturi pline de obiecte de ceramica si artizanat, venite tocmai de la mama lor si nu imitatii facute pe vapor. Magazinul se numeste Takumi, face parte din grupul Humanitas si s-a deschis in locul fostei librari Humanitas din curtea Green Hours. 

Joie de Vivre - buna dispozitie servita intr-o ceasca de ceai

O ceasca de ceai este, dincolo de licoarea aromata, o invitatie la visare si buna-dispozitie, un pretext sa te cufunzi intre perne moi, cu o carte buna in mana sau alaturi de oamenii cei mai dragi sporavaind ore in sir. Ceaiul imi inspira deopotriva mirosul de sarbatorilor de iarna, aerul de vacanta condimentat cu povesti lungi despre locuri fascinante, distinctia unor relatii solide cladite in timp, parfumul si delicatetea prieteniei sau o tratamentul dupa o raceala zdravana, cand tot ce iti doresti este ca mama sa iti aduca o cana de ceai fierbinte cu multa lamaie si un strop de miere. 

De cand s-a inchis Aristocats (ceainaria noastra de suflet) am fost intr-o permanenta cautarea a unui coltisor de Bucuresti cochet si homey, linistit, in care o ceasca de ceai sa fie mai mult decat un antidot al zilelor ploioase. Cautam un loc cu stare de spirit, in care sa te intinzi la povesti in fata unui ceainic din care valatuci de abur aromat sa isi faca simtita prezenta, iar noi sa pierdem sirul orelor petrecute acolo. Dupa lungi cautari, am descoperit Joie de Vivre, o adevarata oaza a ceaiurilor (meniul lor peste 60 de sortimente, de la ceai negru, verde, infuzii de plante, la ceai alb si rooibos), dar si un locsor cosy tocmai bun pentru reincarcat bateriile dupa un final de zi sau de saptamana agitat.

Asadar duminica trecuta, pe o ploaie torentiala si rece intram in ceainaria Joie de Vivre. Era liniste si mirosea a scortisoara. Ne-am asezat la o masuta din salonul rosu si am inceput sa studiem meniul bogat si colorat; atatea combinatii, arome, gusturi de prin toate colturile lumii: de la sampanie si ciocolata cu iz frantuzesc, la chai-ul tipic indian, negru cu lapte si condimente, la Sakurayu - Japonese Cherry Blossom inspirat de florile de cires. O lume intreaga intr-o ceasca de ceai, pe care am savurat-o alaturi de o felie de tort de ciocolata (absolut delicios!).

Raftul de calatorie (21) - Ultima concubina (autor: Lesley Downer)

Ultima concubina propune cititorilor o calatorie in timp, in Japonia feudala condusa de shoguni a secolului XIX (cunoscuta si sub denumirea de perioada Edo), in care traditia si onoarea, dar si supunerea si sacrificiul erau litere de lege. Este o calatorie fascinanta intr-o Japonie neatinsa inca de cultura si influenta europeana si pierduta pentru totdeauna, o lume a secretelor bine pastrate, a intrigilor care nu depaseau poarta palatului shogunal si a sentimentelor nerostite.

Dincolo de povestea ultimei concubine a shogunului, imaginata de Lesley Downer, tesuta in jurul unor personaje reale (Printesa Kazu, shogunul Iemochi, batrana doamna Honju-in, doamna Tensho-in, mama shongunului, chiar si faptul ca printesa Kazu ii daruieste shogunului inainte de a pleca la lupta cadou o concubina este real), ceea ce face ca Ultima concubina sa se regaseasca pe Raftul de Calatorie este multitudinea detaliilor legate de istoria, ritualurile, traditiile, poezia si arta sub toate formele ei a Japoniei acelor timpuri - pe scurt o monografie a societatii japoneze din jurul anilor 1860, in care aspecte ale vietii satului traditional se impletesc cu viata de la Palatul femeilor din Edo (actualul Tokyo), dar si cu drumurile ce traverseaza teritoriul tarii, legand Edo (Tokyo) de Kyoto si Osaka.

Simbolul Tokugawa

Exercitiu de imaginatie (4) - Calator-leapsa

Calatorind prin blogosfera am descoperit pe blogul Andrei - Zambet si sanatate - o leapsa despre experientele de calatorie, despre amintiri si planuri de viitor in materie de colindat lumea la pas. Mi-a placut ideea, asa ca m-am alaturat si eu bloggerilor care au raspuns acestui set de intrebari:

1.Unde ai zburat prima data cu avionul? 

Prima data se intampla prin toamna lui 2003 si am zburat la Budapesta, la un training SCI. Am plecat singura, iar asta a cam ridicat un pic nivelul emotiilor. Ceea ce mi-a ramas in minte cel mai pregnant este senzatia pe care am avut-o la decolare - o combinatie de emotie, cu relaxare si mult zambet. Un inceput frumos pentru calatoriile care au urmat, as zice.

Bucuresti (24) - Teatrul National de Ziua internationala a teatrului

„Teatrul ne poate spune totul! Teatrul a fost si va ramane pentru totdeauna. Teatrul e deschis. Lasati naibii gadgeturile si computerele – mergeti la teatru, ocupati locurile de la parter, de la balcon, dati ascultare cuvantului, priviti pe viu personajele – in faya aveti teatrul, nu-l nesocotiti si nu-l lasati sa treaca neobservat, caci viata trece foarte repede. Avem nevoie ca teatrul sa fie diferit. Orice fel de teatru este necesar” - acesta este mesajul regizorului rus Anatoli Vasiliev pentru Ziua Internationala a Teatrului (27 martie). 

Exercitiu de imaginatie (5) - Povestea unei flori calatoare: laleaua

Lalele in Gradina Botanica din Glasgow, Scotia

E primavara si, cu tot frigul de afara, florile colorate incep sa isi faca loc la ferestre, in vaze, dar mai ales in gradini (chiar si cele din fata blocului), iar, lalelele sunt cu siguranta printre preferate.

Va veti intreba ce are a face Calatorscop-ul cu lalelele? Ei bine, ce-ati spune, daca odata cu acest articol veti afla povestea din spatele lalelelor colorate care va zambesc din glastra sau mai bine zis - povestea calatoriei sale de mai bine de 1000 de ani prin lume.

Bucuresti (23) - Muzeul de Arta Frederic si Cecilia Cutescu-Storck

In ultimele zile ale lui februarie am profitat de vremea frumoasa de afara si de o zi libera in cursul saptamanii, ca sa imbin treburile administrative cu placutul. Astfel ca, intre doua cozi si multa birocratie am ales sa ma relaxez si in acelasi timp rasfat cu o  plimbare, pe jos, pe stradutele pitoresti si linistite cu case de la 1900 din zona Piata Victoriei - Piata Romana. Asa am ajuns sa revizitez Muzeul de Arta Frederic si Cecilia Cutescu-Storck.

Casa ce gazduieste muzeul se face remarcata imediat, nu doar prin arhitectura sa stil Tudor (asemeni Muzeului de Arta Veche Apuseana), dar si prin culoarea zidurilor sale un rosu grena, pe care unii il numesc rosu-pompei; iar intre zidurile sale vei descoperi, odata ce ii treci pragul povestea unei familii de artisti, cu parfum de epoca, de bun gust si pitoresc.

Am petrecut cateva minute admirand de pe trotuar exteriorul casei, apoi am citit cele cateva informatii despre muzeu, aflate pe o placuta, in apropierea portii, cand, de undeva din curte se aude o voce baritonala: "Doriti sa vizitati muzeul?" Pret de cateva clipe in mintea mea a fost un amestec de entuziasm, de wow, de surprindere, de bucurie si inca ceva pe deasupra. Iar la o astfel de invitatie nu aveam cum sa raspund altceva decat DA. Cred ca este prima oara de cand am inceput sa redescopar Bucurestiul, cand am parte de o astfel de primire calda. Sunt convinsa ca multe s-ar schimba in turismul romanesc daca am urma acest exemplu, daca am invata sa fim mai primitori, sa ne "agatam" potentialii vizitatori si sa ii intampinam (cel putin) cu un zambet. 

Dar revenind la muzeu: