Raftul de calatorie (28): Femeia cu chimono alb (autor: Ana Johns)

Sursa foto

Iremediabil îndragostită de Japonia visez cu ochii deschisi la prima întâlnire adevărată, palpabila dintre mine și ea. Îmi imaginez că are sa fie primăvara, când cireșii sunt în floare, când aerul este de-a dreptul îmbătat de parfumul lor, când toata lumea practică hanami (adică admiratul florilor de cireși); mă văd mergând spre templele stravechi cu portile lor infininte de un roșu aprins; visez la rânduri întregi de kimonouri mătăsoase, multicolore și încărcate de însemnatate, la coafuri delicate și cocuri timide, dar voluminoase ce scot în evidentă trasaturile fine indiferent de vârstă.

Nu știu cum și când am ajuns să mă îndrăgostesc de Japonia, dar fiecare volum de beletristică plasat pe aceste meleaguri mă face să mă simt din ce în ce mai aproape de acest tărâm de poveste. Japonia e parcă rupta dintr-o lume de basm, cu note puternice arhaice, cu tradiții ce sunt transmise din generație în generație, cu o istorie tumultoasă, cu reguli și ierarhii de neîncălcat și cu o cutuma care nouă, europenilor, ne este de multe ori inaccesibilă, dură și uneori inpardonabila.

Cartea despre care vă povestesc astăzi este unul din titlurile care mi-au făcut perioada de auto-izolare mai frumoasa (da, am stat în auto-izolare după întoarcerea din Spania) și a fost o adevărată evadare, o călătorie atât în spațiu, cât și în timp, cu adevărat fermecătoare. Pot spune că odată cu ea mi-am reconfirmat (oare a câta oară?) că cele mai dragi povești îmi sunt cele care pendulează între epoci, în care un fir nevăzut leaga oameni, locuri, vremuri și care te ține în suspans până la ultimul capitol, care se dezvăluie încet lăsându-ți loc, ție cititor să te apropii de personaje și să construiești o întreaga lume în jurul lor. Așadar vorbim despre Femeia cu chimono alb, romanul de debut al jurnalistei de origine americană Ana Johns. 

 

Pendularea între trecut și prezent din acest roman mi-a amintit de alte doua povești pe care le-am iubit și devorat cu aceeași pasiune: Colectionara de parfumuri interzise (autori: Kathleen Tessaro) și Pofta de ciocolata (autor: Care Santos). Dacă nu le-ați citit, vi le recomand pentru o călătorie în timp cu sufletul deschis. Unde mai pui că au acel aer de epocă care cel puțin pe mine mă încântă.

Dar revenind la Femeia cu chimono alb - aici suntem în fața unei povești ce pendulează între Japonia anului 1957 și America zilelor noastre. Nu știu câți dintre voi cunoașteți elemente ale istoriei nipone, dar în perioada tratată în carte ne aflăm în epoca ce a urmat Celui de-al doilea Război Mondial și a ocupației americane, când relațiile dintre japonezi și americani erau destul de firave, tensionate și pline de prejudecăți. 

 

De-a lungul romanului însoțim o tânăra jurnalistă (Tori), ce a copilărit ascultând poveștile tatălui său despre perioada petrecută pe tărâm nipon, ca militar american, plecă pe urmele unei scrisori primite de la tatăl ei chiar înainte de decesul acestuia pe patul de spital.

Dar personajul central este Naoko, prinsă între așteptările familiei și propria dorință. Naoko da piept cu viața în cel mai brutal mod. Cartea o însoțeste pe drumul Golgotei vieții sale, iar împreuna îi descoperim deciziile, tumultul, suferința și cât de singură este.

„Timpul nu iartă pe nimeni. Nu-i pasă dacă suntem fericiți ori triști. Nu încetinește, nici nu se grăbește. E o creatura liniară, care călătorește într-o singură direcție, constant chiar și atunci când trece prin durere.”

Asemeni vorbelor de mai sus, balansul dintre cele doua epoci ne poartă treptat spre aflarea și reîntregirea unei povești de familie curmată de consecințele războiului, de cutumele arhaice și conservatoare ale familiei. Finalul este neașteptat și destul de greu predictibil, iar finalul cărții nu ai cum să nu te întrebi "Ce ar fi fost dacă?", iar ca să fiu sinceră pe de-a întreguil eu am plâns. Cartea, până la urmă este povestea a două suflete care și-au dorit doar să se iubească.

Ceea ce face povestea și mai specială este faptul ca este inspirată din realitate, personajele au existat și cartea asta este ca un omagiu adus iubirilor imposibile și copiilor care au rezultat din acestea. Mai mult, ea este inspirată din povestea personală de familie a autoarei, iar tocmai această notă personală face ca povestea să treacă foaia. E mult suflet și trăire adunată acolo și cred că ar face și o excelentă poveste de film.

Lectură plăcută!