Raftul de calatorie (26) - Splendidul loc al fericirii supreme (autor Raluca Feher)

Partener de plajă

De câțiva ani încoace am dezvoltat un obicei - acela ca înainte de plecarea în concediu să îmi cumpăr o carte de citit. E musai să fie despre călătorii, sau ceva cu o tentă istorică și cât de cât voluminoasă, să-mi ajungă tot concediul. Daca are sau am norocul să mă captiveze rămânem nedespărțite până la final, iar daca nu, rămâne pedepsită într-un fund de bagaj (recunosc, rar mi se întâmplă asta, pentru că încerc să îmi aleg partenera de călătorie cu mare grijă - citesc review-ul și prezentarea, dar mai cu seamă mă ajută coperta - nu știu de ce, dar am o pasiune pentru coperțile care par să ascundă o poveste, care sunt subtile și nu dezvăluie prea multe despre secretul ascuns între coperți). 

Anul acesta, partenera de călătorie a fost o experiență alertă, interactivă, scrisă sincer și cu mult umor - Splendidul loc al fericirii supreme, sau cum agăsit Feher Mongolia, Coreea și Japonia de Raluca Feher, om vesel și neconvențional ce vine din zona publicității - deci știe ce și cum să zică și să îți dea să te țină cu ochii în carte până prinzi răsăritul, deși nu ști când a trecut apusul.

In vacanță am fost la Olimp, la noi ici-șa pe malul mării, însă citind Splendidul loc al fericirii supreme, am senzația că m-am întors din Asia (unde mai pui că n-am plătit nici avionul?).

Cartea este o colecție amintiri spicuite de prin de jurnalele de călătorie, sau cum îi place chiar autoarei să spună "o carte țesută din petice" ce te plimbă prin Mongolia, Coreea și Japonia. Coperta anunța 4 călătorii și cât pe ce să strig că am fost "furată la cântar", dar când colo, Japonia e prezentată în doua părți - un fel de Karate Kid 1 și 2.

Așadar avem o Monogolie din 2009, o Coreea de Sud din 2013 și două Japonii la 8 ani distanță - 2007 și 2015, însă pe alocuri aminitirile din călătorii fac un balans atemporis de te ia amețeala - ai secolul XV la 4 metrii de secolul XXII și calculatoare 286 lângă computere cu boze care emană mirosul mâncarii de pe ecran (vă dați seama cum arată Master-Chef la Coreeni?)

Stilul aparte de a scrie al Ralucai Feher, pe alocuri alambicat, presărat cu săgeți românești (despre viață, politică, mentalități), cu o doză mare de ironie și auto-ironie, cu multă miștocăreală, dar extrem de plăcută (ca atunci când pleci pe afară, prin țări străine, vorbești românește cu partenerii de călătorie convins fiind că cei din jur nu înțeleg o iotă și îți zâmbesc amabil.) te ține permanent conectat.

Sursa

Despre Mongolia, o țară extrem de întinsă (cam cat 4 Germanii, cu o populație de aprox 2 milioane de mongolezi, răsfirați) și puternic sovietizată,  nu știam prea multe, afară de cele câteva detalii cum care am rămas în minte dintr-un documentar - cu fascinația și legendele ce învăluie caii mongolezi, ce știu mereu să se întoarcă acasă, indiferent cât de departe îi poartă dușmanii cotropitori, cu Ghighis Han care trăiește încă și are grijă de poporul său (Raluca spunea că orice în Mongolia poartă numele lui Ghighis, de la votca băută de băștinași in iurtele friguroase aruncate în deșertul Gobi, la cântecele patriotice, la produsele de larg consum).

Unul dintre episoadele amuzante din experiența mongoleză este momentul în care seara, la o băută ad-hoc (de frig, de socializare, de plictiseală și cumva de toate la un loc) Raluca îi învață pe mongoli să cânte  Cine-i născut în .... (aprilie)/ Hai sus, hai sus, hai sus! De asemenea întreaga aventură alături de pseudo-ghida nevorbitoare de limba engleză - Padme care i-a însoțit - este extrem de spumoasă. Dar nu spun mai multe, că trebuie să citiți cartea.

Sursa

Despre Coreea de Sud - numai de bine 😅 în comparație cu Mongolia, Coreea e asemeni unei călătorii în viitor - atât de ordonată, orgnizată, încât pare ciudată, atât de ciudată încât nu ști daca ti-ai dori să fi acolo, sau să mai zăbovești un pic în haosul, praful și dezordinea din România.

Momentul vedetă al experienței în Coreea este fără doar și poate excursia în zona demilitarizată de la granița cu Coreea de Nord, cu regulile-i stricte ce frizeză absurdul, dar pe care îți e teamă să le încalci, căci nu vrei să te trezești cu vreun glonte în căpățână. 

Sursa

Capitolul final al cărții ne aduce în Japonia, o pendulare între cele două vizite ale autoarei. Aici stilul de scris de schimba, poate și pentru că, așa cum singură admite, unele însemnări necesitau un translator pentru a fi deslușite. O fi fost de la prea mult sake? Așadar aici avem de aface cu episoade sacadate și oarecum punctuale, ce sar de la o idee la alta, făcând lectura usor mai gloduroasă, dar nu mai puțin spumoasă. Raluca surprinde crâmpeie din natura vieții cotidiene a japonezilor, de la obsesia pentru ordine și curățenie, la demontarea mitului că japonezii sunt timizi (ei bine, ei nu sunt timizi, că doar au o teamă de a vorbi în engleză, venită din neputința de a fi perfecți în exprimare. Știu engleza, o înțeleg, ar putea să o vorbească, dar cumva li se încleștează maxilarul de teama de a nu scoate un sunet nedemn de Oxford și Shakespeare).

Este emoționantă și cumva zguduitoare experiența vizitei la Hiroshima (iar aici gluma dispare și transcrierea devine usor mai obiectivă), dar redevine amuzantă atunci când descrie obsesia japonezilor pentru topuri, ordine, numerotări. Cireașa de pe tort rămâne gestul făcut de japonezi (inspirați de un sketch al unuia dintre comedianții lor Takeshi Kitano) atunci când auzeau că este din România, și o identificau ca fiind țara de origine a Nadiei Comăneci.

 

Splendidul loc al fericirii supreme e o carte de vacanță la care se râde, dar se râde inteligent, e o lecție de istorie, de antropologie, un ghid de calatorie -  e multe la un loc și totuși uniformă, unitară și plăcută. Vă invit la lectură, iar eu mă duc să dau comandă pentru America dezgolită de la brâu în jos, o altă poveste scrisă de Raluca Feher, la fel de incitantă.