Raftul de calatorie (12) - Tara cu un singur gras (autor: Adelin Petrisor)

Daca nu poti vizita o anumita tara, din motive independente de tine, poti calatorii acolo, macar imaginar, ajutat de istorisirile celor care au avut acest "privilegiu" (inca sunt intr-o dilema in ceea ce priveste ghilimele). Si cum Coreea de Nord nu e o tara accesibila orisicui, am profitat de experienta lui Adelin Petrisor din 2012, citind cartea sa: "Tara cu un singur gras", pe de-o parte un exercitiu jurnalistic, pe de alta parte o experienta care te marcheaza si forteaza totodata sa rememorezi vremuri de mult apuse, dar oricum ai privi-o, o sansa unica.

Daca ar trebui sa caracterizez cartea in doar cateva cuvinte, as ca este scrisa cu o doza mare de (auto)ironie si cu o subiectivitate ce tinde sa fie cat mai obiectiva cu putinta. V-am bagat in ceata? Pai sa va explic mai pe  larg:



Adelin Petrisor, impreuna cu cameramanul Catalin Popescu sunt prima (si pana acum si singura) echipa de jurnalisti romani carora le-a fost acordata viza de intrare in Coreea de Nord dupa 1989, adica dupa mai bine de 25 de ani. In debutul cartii, chiar Adelin povesteste cum a incercat, fara succes, ani la rand sa ia legatura cu autoritatile coreene pentru obtinerea vizei, si cum fiecare incercare s-a lovit de liniste din partea autoritatilor de la Phenian.

Dar, in 2012, atunci cand Coreea de Nord sarbatorea 100 de ani de la nasterea "parintelui etern" Kim Ir Sen, 140 de jurnalisti internationali au fost invitat sa ia parte la manifestarile organizate cu aceasta ocazie, inclusiv lansarea unui satelit de comunicatii (in final eveniment esuat). Asadar, Adelin si Catalin au fost privilegiatii invitati romani ai acestui eveniment, iar invitatia a fost sansa lor (in special a lui Adelin) de a-si satisface mai vechea curiozitate (jurnalistica) mereu franta de regimul strict, conservator si inchis pentru restul lumii.

Dincolo de evenimentele la care, vrand nevrand urmau sa fie partasi, cei doi jurnalisti au incercat, prin toate metodele cu putinta si incalcand, nu deputine ori regulile comunicate de ghid, sa surprinda oamenii si viata de zi cu zi in Phenian, locuitori pe care aveau sa ii descopere intimidati la orice contact cu un strain, speriati ca orice gest ar putea fi considerat un afront la adresa sistemului si a regimului, dar mai cu seama prizonieri in propria tara. Intreaga poveste pare o intoarcere brusca, neprogramata si dureroasa in timp, in Romania comunista cu magazine goale, hoteluri si camere intesate de microfoane, cladiri nou construite, dar goale, nechezol si o sumedenie de interdicitii care mai de care mai bizare. 

Tara cu un singur gras e o "poveste" cu o mana de personaje: pe de-o parte cei doi jurnalisti, ghidul desemnat si special alocat lor de catre autoritati (care nu-i va scapa din priviri nici macar o clipa...nici chiar atunci cand cei doi au senzatia ca "au pacalit sistemul" si sunt de capul lor), tanarul conducator - Kim Jong Un, in jurul caruia au loc manifestarile artistico-militare de proprotii gigantice, peste 1 milion de persoane masate intr-un singur loc pentru slavirea conducatorului si a predecesorii sai, tatal si bunicul, iar cel de-al 5-lea personaj, omniprezent, dar atat de tacut - poporul corean. Intreaga "actiune" se desfasoara pe acordurile muzicii si a discursurilor patriotice, ce rasuna din difuzoare, la orice ora din zi si din noapte.

Interesant este ca, desi au avut alaturi de ei un ghid, care le-a facilitat dialogul cu putini localnici intervievati, la intoarcerea in tara a fost necesara o re-traducere si transcriere a tuturor dialogurilor, pentru ca, adeseori vorbele oamenilor simpli erau exponential inflorite pentru a "da bine" si a peria sistemul.

In final vizita s-a concretizat in 3 materiale jurnalistice:

• Albumul de fotografie - Coreea de Nord, un lagar cat o tara;
• Cartea - Tara cu un singur gras
• Reportajul - Coreea de Nord - nimic de invidiat

care prezinta, o tara izolata in care cultul personalitatii a fost dus la nivel de arta, in care fiecare gest, actiune, vorba si gand se indreapta catre conducatorul suprem.

E deopotriva o poveste care te infioara (mai ales la gandul ca, fara revolutie, Romania putea fi acolo), iti inspira mila (in special pentru oamenii aceea captivi in propria tara, fara contact si fara informatii despre lumea exterioara. Acei oameni care se incred in forta si suprematia tarii lor) si iti starneste si alimenteaza o curiozitate sa descoperi mai mult decat Coreea de Nord lasa sa se vada, cu toate ca esti constient ca nimic din ce e aici nu e de invidiat. 

Desi nu e foarte stufoasa, relatarile si dialogurile in sine sunt pline de substanta, descrierile sunt vii, sincere si cat se poate de obiective, alterate poate doar de sechelele comunismului trait pe propria piele, in Romania de dinainte de 1989.

Lectura placuta!