Traim o perioadă ciudată rău și foarte provocatoare pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, de job, de pasiuni; și nu știu cum a fost la voi, dar parcă în perioada asta mi-am dorit mai mult și mai tare să petrec timp alături de familie. Să fi fost restricțiile de vină, sau poate sentimentul acela de siguranță pe care ți-l dă casa părintească...nu știu să vă spun, dar cert este că am căutat permanent nu doar motive de vizită la ai mei, dar și motive de sărbătoare în formulă extinsă. Am simțit mai mult nevoia să ne bucuram de o masă de duminică în familie, de activități prin curte sau prin bucătările împreună cu mama, de momente din acelea când grijile săptămânii sunt lăsate de-o parte, ne strângem în jurul mesei și depănăm povești (pe care le-am auzit de sute de ori) dar de care încă nu ne-am săturat. Și cum reuniunea nu e reuniune dacă nu are și un motiv de sărbătoare cu bucurie am constatat ca anul acesta se împlinesc 15 ani de când am părăsit apartamentul copilăriei mele, de la etajul 2 din Drumul Taberei și ne-am mutat la casă.
O astfel de mutare e o schimbare majora pentru orice familie, iar faptul că acolo nu te mai poți întoarce, nici măcar în vizită, a fost cu adevărat o provocare, iar demersul în sine o adevărată experientă, presărată cu mute vizite pe șantierul noii case, cu planuri despre cum o să arate "camera mea" (aici e de mentionat că treceam de la a împărți camera cu fratele meu, la didamai garsoniera personală) și cunoașterea vechilor și noilor vecini. E adevărat ce se spune că niciodată nu ajungi să întâlnești mai multi și mai des vecinii decât atunci când de muți.
Așadar una din mesele familiare de duminică s-a transformat în celebrarea a 15 ani de casă nouă. Prilej să ne aducem aminte toată târășenia, în diferite perspective. Sursă de amuzament, de melancolie, dar și de evaluare la rece - ce-am visat, ce-am pus în practică și ce am face altfel dacă am lua-o de la capăt.
